Fruntea și coada

Mare durere este atunci când se vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, despre milă, despre iertare și despre ajutorarea celor aflați în suferință, dar tocmai cei care au cea mai mare nevoie de sprijin ajung să fie lăsați singuri. Sunt oameni care trec prin încercări grele, suflete care se luptă în tăcere, oameni care au căzut și încearcă să se ridice, oameni care au greșit, dar care încă îl caută pe Dumnezeu și au nevoie de o mână întinsă. Și, în loc să fie ajutați, ajung uneori să fie judecați, îndepărtați sau priviți ca și cum nu ar mai avea nici-o valoare. Dar oare așa a lucrat Domnul Isus? Oare El s-a apropiat numai de cei care îi plăceau, numai de cei care aveau o purtare fără greșeală înaintea oamenilor sau numai de cei care îi puteau oferi ceva în schimb? Nu. Domnul Isus a venit pentru cei păcătoși, pentru cei bolnavi, pentru cei căzuți, pentru cei respinși și pentru cei care aveau nevoie de mântuire. El nu s-a ferit de omul rănit de păcat, nu a întors spatele celui care striga după ajutor și nu a spus că un suflet nu mai merită să fie ridicat. Dimpotrivă, El a căutat ceea ce era pierdut și a arătat că înaintea lui Dumnezeu un suflet are valoare. De aceea, este o mare răspundere pentru cei care au fost chemați să conducă, pentru cei care au primit un loc de slujire și au fost puși în fruntea unei adunări. O asemenea chemare nu este o cinste pe care omul să o folosească după bunul său plac, ci o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Cel care este pus să păstorească suflete nu are voie să aleagă pe cine ajută după simpatiile lui, după apropierea pe care o are față de unii oameni sau după cât de mult îi place de cineva. Nu poate să-i primească pe cei care îi sunt dragi, iar pe cei care îl incomodează să-i lase la ușă. Nu poate să stea lângă cei puternici și apreciați, iar pe cei slabi, pe cei căzuți și pe cei încercați să-i lase în urmă. Tocmai aceștia au nevoie de sprijin. Tocmai omul care a greșit are nevoie să fie îndrumat spre pocăință. Tocmai cel care a căzut are nevoie de ajutor ca să se ridice. Tocmai cel care trece printr-o încercare grea are nevoie de cineva care să-l asculte, să se roage pentru el și să nu-l condamne înainte de a-i cunoaște durerea. A fi pus în frunte nu înseamnă să ai dreptul să alegi oamenii după gustul tău, ci înseamnă să porți o răspundere mai mare pentru ei. Nu înseamnă să fii slujit de oameni, ci să fii gata să slujești. Nu înseamnă să cauți numai compania celor care te respectă și te aprobă, ci să ai grijă și de cel care nu mai are putere, de cel care nu știe cum să-și spună durerea și de cel care poate nu mai are pe nimeni lângă el. Un păstor adevărat nu trebuie să vadă doar omul care stă bine în picioare, ci și omul care abia se mai ține. Nu trebuie să se uite doar la cei care par puternici în credință, ci și la cei a căror credință este încercată de durere. Pentru că este ușor să stai lângă un om când toate îi merg bine, dar adevărata dragoste se vede atunci când acel om cade, greșește sau trece printr-o perioadă în care nu mai poate oferi nimic nimănui. Atunci se vede dacă există milă, răbdare și dragoste sau dacă apropierea a fost doar pentru că omul acela era folositor, respectat ori pe placul cuiva. Și mai dureros este când cei care au primit o răspundere înaintea lui Dumnezeu ajung să creadă că nu pot greși, că orice hotărâre a lor este dreaptă și că, dacă trec printr-o încercare, înseamnă că sunt neprihăniți și că Dumnezeu îi aprobă. Dar cine poate spune că orice suferință este o dovadă a neprihănirii sale? Cine poate să se declare singur drept înaintea lui Dumnezeu? Cartea lui Iov ne arată cât de greșit este să judeci omul după ceea ce i se întâmplă. Iov a suferit cumplit, iar cei care au venit la el au crezut că suferința lui trebuie să fie urmarea unor greșeli ascunse. L-au judecat, au vorbit despre el și au tras concluzii fără să cunoască tot adevărul. Dar Dumnezeu le-a arătat că nu vorbiseră drept despre El, așa cum vorbise Iov. Ce lecție pentru oricine crede că știe de ce suferă un om! Încercarea cuiva nu ne dă dreptul să-l condamnăm, iar încercările prin care trece un om aflat într-o poziție de conducere nu dovedesc automat nici că este vinovat, nici că este neprihănit. Dumnezeu cunoaște adevărul fiecărei inimi și numai El poate judeca în mod desăvârșit. Dar Cuvântul Său ne arată limpede că omul care primește o răspundere trebuie să fie credincios în ceea ce i s-a încredințat. Cu cât răspunderea este mai mare, cu atât mai mare este și răspunderea înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că de la cel căruia i s-a dat mult se va cere mult. Așadar, nimeni nu ar trebui să creadă că poziția pe care o ocupă îl pune deasupra cercetării lui Dumnezeu. Nici titlul, nici slujirea, nici respectul oamenilor nu pot înlocui o inimă curată și o viață trăită în ascultare de Domnul. Iar atunci când cineva îi îndepărtează pe cei slabi, îi disprețuiește pe cei căzuți sau refuză să-i ajute pe cei care au nevoie, ar trebui să se cerceteze cu teamă înaintea lui Dumnezeu. Nu este drept să se folosească de chemarea primită pentru a-și arăta preferințele, pentru a-și apăra oamenii favoriți sau pentru a-i ține la distanță pe cei care nu îi sunt pe plac. Slujirea nu este un loc în care omul își face propria dreptate, ci un loc în care trebuie să se vadă dragostea, smerenia și grija lui Hristos. Domnul Isus nu și-a împărțit slava cu nimeni și nu a avut nevoie de oameni care să-i confirme puterea pentru ca El să poată lucra. El a vindecat, a ridicat și a mântuit prin puterea Sa. Cei care îl slujesc astăzi nu sunt chemați să-și însușească slava Lui, ci să fie unelte în mâna Lui, cu smerenie și credincioșie. Ei nu sunt stăpânii oamenilor, ci slujitori ai lui Dumnezeu, chemați să aibă grijă de sufletele încredințate lor. De aceea, este atât de important ca omul care se află în frunte să nu uite niciodată că nu este mai presus de ceilalți. Poate că astăzi are putere să-i îndrume pe alții, dar mâine poate ajunge el însuși într-o încercare și poate avea nevoie de aceeași milă pe care a refuzat-o altora. Poate că astăzi este cel care îi ascultă pe oameni, dar mâine poate fi cel care are nevoie să fie ascultat. Poate că astăzi îi privește pe cei căzuți de sus, dar mâine poate descoperi cât de greu este să te ridici când cei din jur îți întorc spatele. Nimeni nu ar trebui să se bucure de poziția sa uitând că este om, că are slăbiciuni și că înaintea lui Dumnezeu nu există oameni care să nu aibă nevoie de harul Său. Nu este treaba noastră să hotărâm că un om nu mai merită ajutor. Nu este treaba noastră să închidem ușa în fața celui care se pocăiește și caută îndreptare. Nu este treaba noastră să ne așezăm în locul lui Dumnezeu și să împărțim oamenii în cei care ne plac și cei pe care îi putem abandona. Există situații în care trebuie puse limite, există greșeli care trebuie îndreptate și există păcate care trebuie numite pe nume. Dar îndreptarea nu trebuie făcută cu ură, iar adevărul nu trebuie folosit ca o armă pentru a zdrobi un suflet. Mustrarea făcută cu dragoste poate ajuta omul să se întoarcă, în timp ce disprețul îl poate răni și mai mult. Dumnezeu nu ne cheamă să aprobăm păcatul, dar nici să-l aruncăm pe păcătos la marginea drumului, ca și cum pentru el nu ar mai exista nici-o speranță. Când un om cade, scopul trebuie să fie ridicarea lui, dacă se pocăiește și dorește să se întoarcă pe calea Domnului, nu umilirea lui și nici folosirea greșelii sale pentru a-l ține mereu sub condamnare. Iar cei care au fost puși să vegheze asupra sufletelor ar trebui să fie primii care înțeleg acest lucru. Într-o zi, fiecare om va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru viața sa, pentru cuvintele sale și pentru felul în care s-a purtat cu semenii. Nimeni nu va putea folosi slujirea sa ca pe o scuză pentru lipsa de dragoste și nimeni nu va putea ascunde nepăsarea în spatele unui titlu. Dumnezeu nu Se lasă înșelat de aparențe. El vede omul pe care ceilalți îl trec cu vederea, aude rugăciunea pe care nimeni nu o aude și cunoaște lacrimile pe care nimeni nu le vede. El știe când un suflet a fost nedreptățit, când un om a fost judecat fără să fie ascultat și când cineva a fost lăsat singur tocmai de cei de la care aștepta ajutor. Iar faptul că judecata lui Dumnezeu nu vine întotdeauna imediat nu înseamnă că El aprobă tot ceea ce fac oamenii. Nu orice încercare este o pedeapsă și nu orice perioadă de liniște este o dovadă a aprobării divine. De aceea, nimeni nu ar trebui să se declare neprihănit doar pentru că încă îi merge bine și nici să creadă că este pedepsit doar pentru că trece prin necazuri. Fiecare să-și cerceteze propria inimă și să-l lase pe Dumnezeu să fie Judecătorul drept. Ceea ce trebuie să rămână limpede este că o chemare de la Dumnezeu nu este o invitație la mândrie, ci o chemare la slujire, iar cel căruia i s-a încredințat grija pentru alții trebuie să poarte această răspundere cu frică de Domnul. Să nu fie uitat cel slab, să nu fie abandonat cel căzut, să nu fie disprețuit cel păcătos care caută pocăința și să nu fie lăsat singur cel care trece printr-o încercare. Pentru că tocmai în felul în care ne purtăm cu acești oameni se vede dacă am înțeles cu adevărat ce ne-a învățat Domnul Isus. Nu este suficient să-i rostim Numele, dacă uităm dragostea Lui. Nu este suficient să spunem că suntem slujitorii Lui, dacă nu avem grijă de sufletele celor care au nevoie de ajutor. Și nu este suficient să ne credem drepți înaintea oamenilor, dacă nu suntem gata să ne cercetăm înaintea lui Dumnezeu. Fie ca fiecare om care a primit o răspundere în casa Domnului să-și amintească faptul că sufletele nu îi aparțin și că slujirea nu este un privilegiu pentru a-și alege oamenii după bunul plac, ci o răspundere sfântă de a-i iubi, de a-i îndruma și de a-i ajuta să se apropie de Dumnezeu. Iar cei care astăzi sunt slabi, căzuți, păcătoși sau încercați să nu uite că Domnul Isus nu i-a chemat la El doar pe cei care păreau puternici și fără greșeală. El a venit pentru cei care aveau nevoie de mântuire, de iertare și de o viață nouă. Oamenii pot închide uși, pot judeca și pot întoarce spatele, dar mila lui Dumnezeu este mai mare decât disprețul oamenilor. De aceea, nimeni să nu se creadă atât de sus încât să uite să se plece înaintea Domnului și nimeni să nu se creadă atât de drept încât să nu mai aibă nevoie de cercetarea Lui. Căci nu poziția ne va face vrednici înaintea lui Dumnezeu, ci credința adevărată, ascultarea și dragostea care se vede în fapte. Iar acolo unde un suflet este ridicat, unde cel căzut primește îndrumare și unde cel încercat găsește sprijin, acolo se vede mai limpede dorința de a urma pașii Domnului Isus.
Diana G. U.